O întrebare care formează un răspuns

Se trezea de dimineață, în urma unei nopți odihnitoare, plină de visele încurcate în care nu poți fii decât una cu tine însuți. Atunci realiza că și-ar dori să îi fie la fel de ușor în viața „reală” să fie ea însăși sau, măcar, să știe cine e ea. De fapt, aceasta era întrebarea care îi răsuna în cap de fiecare dată când se trezea, de fiecare dată când se întâlnea cu un prieten, un profesor sau cu o cunoștință. „Cine sunt? Cine sunt? Cine vreau să fiu? Cine sunt acum în comparație cu cine sunt, de fapt? De ce nu îmi aduc aminte cine sunt?”
Această luptă dezolantă, mohorâtă, monotonă, ori crescătoare ori descrescătoare.. nu se termina..
„Până acum trebuia să știu.. măcar ar fi trebuit să îmi dau o formă..”. Ce nu știa era că întrebarea asta îi dădea deja o formă. Ce nu știa era că întrebării îi plăcea să își aștepte răspunsul, îi plăcea să o roadă cât mai mult. Întrebarea asta o forma și o sculpta, îi trasa următoarele zile ale vieții și o conducea spre răspuns. Nu știa că lupta pe care o simțea era de fapt un târnăcop în plus spre răspunsul de care era disperată.
Lăsa uneori armele jos, apoi se învinovățea că a pierdut timp..
Abia după ce a obosit să forțeze întrebarea să îi dea răspunsul, după mult prea mult timp de luptă, întrebarea i-a spus: „În sfârșit vedem capătul tunelului, în sfârșit vei vedea răspunsul. Dar să nu uiți ce ai învățat acum. Vor veni și alte întrebări ca mine. Nu uita de mine!”
Răspunsul a venit pe jumătate, sau poate că mai puțin, dar domnișoara care se uita acum în oglindă era alta decât cea care a fost abordată, întâi, de întrebare. Și era mulțumitoare pentru schimbare. Era formată. Atunci a realizat că întrebările sunt cele ce ne sculptează, nu noi suntem cei care trebuie să ne descoperim geometria.. ea se construiește, nu e construită…

Inspirație: Umbre – de Hannah Arendt
A explicat mult mai în detaliu și mai exact ceea ce am simțit eu până am găsit răspunsul sau câteva răspunsuri.