Pe timpuri, când se învăța latina,
oamenii știau că ars înseamnă artă.
De aceea o prințesă,
ca să devină ea însăși artă,
și-a pus pe rug un braț.
A ars, a ars, a ars.
Și seara și ziua a ars.
Acea cenușă nemișcată, nezvârcolită și
lăsată în pace și-a păstrat dincolo de foc și timp
forma.
Prințesa, bucuroasă,
i-a arătat piesa de arta ducesei sale
și a intrebat-o:
‘Ti-a ars și ție ceva până acum?’.
Invidioasă, ducesa i-a luat brațul încet,
i-a spus: ‘Nu,
eu am avut ceva mai important de făcut’
și i-a transformat arta doar în fluturi care zburau prin fața lor.
I-a sfărâmat speranțele, nădejdile.
I-a sfărâmat amintirile și așteptarea.
I-a sfărâmat singura bucurie de care se mai ținea.
I-a sfărâmat tot ce știa.
Și a plecat.
A plâns prințesa mult că a pierdut așa de mult.
A pierdut și timp și suferința fără niciun rod,
ba încă a ieșit în pagubă.
Dar ce bine că în sângele albastru
curgeau și lacrimi de phoenix.
Atunci cenușa a înviat,
s-a reîntors și s-a întărit ca la început.
Mâna îi era la loc, dar mai strălucitoare.
Mâna îi era de aur acum.
Abia acum a deslușit ea cumva
taina artei, taina arsului.
Porunca unui destin 