○•Mi s-au stricat papilele gustative – le duc in service•○

Mai avem papile gustative? Mai simțim? Am învățat să ne complacem cu rutina robotizată. Când ne vom aduce aminte că nu suntem roboți? Când vom avea timpul, răbdarea și pacea pe care o aveau oamenii care erau înaintea noastră?

Nu știu dacă tot acest „du-te vino” vi se pare normal, dar eu consider că un om trebuie să își aducă aminte cum se mai spune și : „Nu”. E un cuvânt scurt, pe care l-am învățat de când eram mici, e un cuvânt fundamental, dar e pe cale de dispariție. Noi trebuie să facem absolut totul in cel mai scurt timp si cât mai perfect. Dacă greșim, ni se face rușine și ne promitem că nu se va mai repeta. „Mă doare? Înseamnă că am greșit eu cu ceva. Am pus prea multe sentimente în asta. Nu mă mai implic emoțional, doar cu mintea, fără suflet”.

Nu mai avem nevoie unii de alții, pentru că ne este frică să nu ne lovească cuvintele lor, să nu cădem drept vulnerabili. Oamenii care cred asta se uită la ei înșiși într-o oglindă a perfecțiunii. Se văd perfecți, dar când cuvintele de critică vin, se sparge oglinda idealului lor. Cuvintele i-ar aduce cu picioarele pe pământ, iar asta doare, așa că „mai bine nu”. Groaza de a simți crudul adevăr te oprește din a reveni cu picioarele pe pământ și îi așezi pe criticii din jurul tău sub afirmația:”Cine sunt ei să mă judece pe mine?!”. Astfel scăpăm și de responsabilitate și de conștiință. Sau mai este tipul omului care nu își permite să simtă, așa că își ascunde sentimentele și de el și de cei din jurul lui. Poate toate acestea se întâmplă din mandrie sau din frica. Frica de a dezamăgi, frica de a arăta cine ești, frica de părerea celorlalți sau alte frici care înghit mintea unui om și încearcă să îl transforme într-o nouă specie.

„Eu sunt întotdeauna cel puternic in ochii tuturor, cum mi-aș putea permite să le arăt că am și eu sensibilitate, după toată reputația pe care am reușit să o construiesc?!”.

De când nu mai avem voie sa simțim? Cine a spus că durerea nu e ceva normal? Cine a spus că durerea nu e benefică? Eu știam că ne construim un caracter frumos și elegant prin durere. Sunt prinsă de un val de întrebări care îmi vin când mă plimb pe strada și mă uit la oameni sau când îi văd pe oamenii din jurul meu, reacționând. Chiar am lăsat să ni se fure dreptul de a simți? Cine l-a furat? Cine ne-a păcălit să îl dăm? În schimbul a cărui lucru am dat noi sentimentele noastre, sufletul nostru? Am câștigat ceva? Am rămas cu profit? Nu cred. Cred că aveam o vagă impresie că vom primi ceva in schimbul renunțării la sentimente, dar am uitat să „cerem restul”. Am rămas cu o datorie pe care nu o poate plăti nimeni. Nimic nu poate să înlocuiască seentimentele omului.

Nu știu de voi, dar eu vreau să simt și să simt deplin. Îmi vreau sentimentele înapoi. Nu vreau să fiu hipersensibilă, ci sensibilă la evenimentele din jurul meu. Vreau să fiu om, iar oamenii simt viața, se simt unii pe alții și simt pentru ceilalți. Vreau să trăiesc.  Vreau să mă bucur de vântul care îmi mângâie fața deja alintată de soare. Vreau să mă bucur de un cântec al păsărilor în armonie cu râsetele unor copii fericiți. Vreau să mă bucur de o carte care iși înfășoară cuvintele în jurul meu pe o patură, pe iarba. Vreau să râd la un fluturaș care se joacă cu abilitățile lui de dans. Vreau toate astea înapoi. Vreau să repar ce am greșit.

Îmi duc sufletul în service. Îi dau câteva cărți bune, îl las să ia o pauză, îl învăț că nu e greșit să simți și că încă are un rost în viața mea. Cred că sufletul meu intrase în panică, crezând că nu mai are niciun rost in lumea mea, dar l-am salvat la timp. Nu îți lăsa sufletul să stea prea mult in singurătate. Adu-ți aminte că ești om și se așteaptă de la tine ca tu să simți. Sentimentele tale au nevoie de o menire, nu le lăsa să moară.