cerul meu copilăros

Oare voi reuși să îmi construiesc o clădire care să ajungă la rozul meu?

Oare nu pot să îl vopsesc în altă culoare? Sau poate voi reuși să îl presez atât de mult cu albastrul meu până să îl fac să dispară? Sau de ce să dispară? E partea diferită din cerul meu de întrebări. Să îl las acolo? Să aștept să treacă? Sa aștept să înceapă ziua? Sau să încerc să îl ating? Poate daca voi atinge rozul dintre clădirile clădite pe gândurile mele voi reuși să îl împrăștii sau să îi dau o formă. Poate dacă îl ating voi reuși să îl comprim până va ajunge la forma unui cub, să-l pun in buzunar și să plec. Nu vreau să îl pierd, dar vreau să îl ating. Să văd din ce e făcut.

Cerul meu încă e copilăros. Până mă întorc acasă va fi matur, apoi va îmbătrâni, va plânge cu razele apusului și se va stinge. Toți ne vom aminti de el prin stele. E modul lui de a ne interzice să îl uităm.

Întrebări mă frământă. Poate că aș avea nevoie de roz ca să înțeleg ce albastru mă așteaptă, ce albastru dețin. Poate e modul meu în care mă las singură să ghicesc ce e în spate. Curiozități.